Cum am "tradus" eu The Hunger Games?

     Cărţile sunt ca filmele. Şi aici nu mă refer că viaţa bate filmul sau filmul bate viaţa, fiindcă eu cred că filmul se întrepătrunde în viaţă, ci mă refer că asemenea fiecărui cititor şi fiecare persoană care vede un film îi oferă o interpretare proprie.

    Unii văd partea mai profundă a filmului, alţii se regăsesc în personaje, iar unii văd doar aparenţe şi acţiune.

    Zilele trecute am văzut prima parte a trilogiei The Hunger Games, scrisă de Suzanne Collins şi spun zilele trecute pentru că mi-au trebuit trei zile pentru a vedea tot filmul. După mine, filmul reprezintă viaţa într-o manieră hiperbolizată. E despre viaţă şi ce ne rezervă ea, dar prezentat într-un mod exagerat. Totul porneşte de la o teamă care ne stăpâneşte, fiindcă cu toţii avem temeri, şi care ne urmăreşte până la adeverirea ei, conform vorbei populare “ De ceea ce îţi e frică nu scapi”. Eii bine, când ajungi față în faţă cu frica, o poţi înfrunta, poţi fugi… sau o poate înfrunta altcineva pentru tine ( pentru cei care au văzut filmul, mă refer aici la sacrificiul pe care personajul principal al filmului, Katniss Everdeen, îl face pentru sora sa). Acest sacrificiu suprem reprezintă, de fapt, suma sacrificiilor pe care noi, oamenii, le facem toată viaţa şi care se reiau ciclic pentru că viaţa este şi ea un ciclu.

     Apoi filmul ne arată costurile pe care trebuie să le plătim pentru a atinge starea de confort material, costuri ce pot lua diverse forme – te desparţi de cei dragi, îţi “pierzi” libertatea, îi calci pe unii pur şi simplu în picioare etc. Şi de ce facem toate astea? Pentru că avem prea multe dorinţe şi speranţe, iar aşa cum spune şi filmul – Speranţa e singurul lucru mai puternic decât frica, dar prea multe speranţe sunt periculoase. De ce? Pentru că atunci când ne punem speranţa în prea multe lucruri, stăm pur şi simplu în bătaia glonţului. Nu fugim, nu ne gândim să fugim, doar aşteptăm să fim ocoliţi de glonţul care deja a fost lansat înspre noi.

     Ce fac cei mai mulţi dintre noi? Exact ca în film, se uită cum suferim, cum ne zbatem şi nu fac nimic, ba mai mult, dacă e în interesul lor, înfing mai adânc cuţitul în rană. Dacă vreun ajutor ajunge la noi, vine din partea oamenilor “mici” şi simpli, acei oameni de la care nici nu te aştepţi deoarece crezi că ei nu sunt capabili să se ajute pe ei înşişi. ( în film, exemplul potrivit e ajutorul pe care Rue i-l dă lui Katniss). În schimb, ce fac oamenii “mari”, puternici? Eii bine, ei se simt ca la un teatru de marionete… şi trag sforile fără vreo regulă. Regulile sunt ei.

      În final, pot să vă spun că mi-a plăcut filmul fiindcă prezentarea realităţii în acest mod exagerat, parcă te aduce mai aproape de realitate. Deasemenea, pune accent pe forţa iubirii şi a prieteniei… şi pe faptul că nimic nu durează la nesfârşit. Mereu uşile se deschid, mereu uşile se închid… sau poate nu se deschid niciodată…

    Acum, cu siguranţă, voi citi trilogia The Hunger Games… şi vă recomand filmul căci şi viaţa are propriile sale jocuri ale foamei.

 Katniss oferindu-se voluntar la Jocurile Foamei 

în locul surorii ei