La “mila” timpului…

Inspiraţie: Under the Volcano– Malcom Lowry

Numim timpul cea mai importantă resursă fiindcă timpul trecut, e bun trecut. El nu se întoarce, el nu e regenerabil. Şi totuşi, timpul acesta ne face bine, dar ne face şi rău. “Timpul vindecă rănile” şi “ Timpul ne opreşte în loc”.

Să le luăm pe rând…

“Timpul vindecă rănile”. Ştim cu toţii cât este de adevărat. Dar la ce ne ajută că ştim asta? Ne face doar să ne resemnăm şi să repetăm zilnic: “Eii, cu trecerea timpului va fi bine” şi sunt sigură că auziţi şi voi asta destul de des. Rămânem în trecut crezând că singura soluţie e să stăm la mila timpului. Ne e frică să iertăm, ne e frică să o luăm de la zero, ne e frică să iubim pentru că ne e frică de un alt văl al suferinţei, pe care noi o măsurăm în timp, şi ne e frică de noi fiindcă nu putem scăpa de sentimentul culpei, care s-a ascuns în noi şi care ne şopteşte – nu pot, nu merit, a fost vina mea. Malcom Lowry afirma în romanul Under the Volcano că “ VIAŢA fiecărui OM e IMPORTANTĂ de vreme ce în ea se află CONCENTRAT destinul ÎNTREGII UMANITĂŢII”, altfel spus cu toţii suntem vinovaţi pentru toţi. Aşa că, nu te opri să te învinovăţeşti şi nu îi învinovăţi pe alţii, uită de trecut şi începe fiecare zi ca o zi nouă.

Trăim permanent un lanţ de coborâri în Infern şi ascensiuni eliberatoare, traduse de către noi în bucurie şi tristeţe, schimbare şi neschimbare. De fapt, întreaga existenţă e nenaștere urmată de naştere şi renaştere. Începem să ne naştem, dar ne oprim. Şi credem că renaştem. Suntem asemenea păsării spin, urmăm ciclul implacabil al legii nescrise. Începem călătoria şi o sfârşim aruncându-ne singuri într-un “spin”, însă noi ştim, noi ştim că ne infingem singuri spinii în piept. Noi înţelegem! Şi totuşi o facem!

 Nu aştepta ca timpul să îţi vindece rănile, le poţi vindeca mai repede:

Nu trebuie să le faci pe toate, trebuie doar să accepți ca oricât faci, tot e puţin şi totuşi e suficient, dar puţin.

 Partea a 2-a “Timpul ne opreşte în loc” – în următorul articol.

Cum am "tradus" eu The Hunger Games?

     Cărţile sunt ca filmele. Şi aici nu mă refer că viaţa bate filmul sau filmul bate viaţa, fiindcă eu cred că filmul se întrepătrunde în viaţă, ci mă refer că asemenea fiecărui cititor şi fiecare persoană care vede un film îi oferă o interpretare proprie.

    Unii văd partea mai profundă a filmului, alţii se regăsesc în personaje, iar unii văd doar aparenţe şi acţiune.

    Zilele trecute am văzut prima parte a trilogiei The Hunger Games, scrisă de Suzanne Collins şi spun zilele trecute pentru că mi-au trebuit trei zile pentru a vedea tot filmul. După mine, filmul reprezintă viaţa într-o manieră hiperbolizată. E despre viaţă şi ce ne rezervă ea, dar prezentat într-un mod exagerat. Totul porneşte de la o teamă care ne stăpâneşte, fiindcă cu toţii avem temeri, şi care ne urmăreşte până la adeverirea ei, conform vorbei populare “ De ceea ce îţi e frică nu scapi”. Eii bine, când ajungi față în faţă cu frica, o poţi înfrunta, poţi fugi… sau o poate înfrunta altcineva pentru tine ( pentru cei care au văzut filmul, mă refer aici la sacrificiul pe care personajul principal al filmului, Katniss Everdeen, îl face pentru sora sa). Acest sacrificiu suprem reprezintă, de fapt, suma sacrificiilor pe care noi, oamenii, le facem toată viaţa şi care se reiau ciclic pentru că viaţa este şi ea un ciclu.

     Apoi filmul ne arată costurile pe care trebuie să le plătim pentru a atinge starea de confort material, costuri ce pot lua diverse forme – te desparţi de cei dragi, îţi “pierzi” libertatea, îi calci pe unii pur şi simplu în picioare etc. Şi de ce facem toate astea? Pentru că avem prea multe dorinţe şi speranţe, iar aşa cum spune şi filmul – Speranţa e singurul lucru mai puternic decât frica, dar prea multe speranţe sunt periculoase. De ce? Pentru că atunci când ne punem speranţa în prea multe lucruri, stăm pur şi simplu în bătaia glonţului. Nu fugim, nu ne gândim să fugim, doar aşteptăm să fim ocoliţi de glonţul care deja a fost lansat înspre noi.

     Ce fac cei mai mulţi dintre noi? Exact ca în film, se uită cum suferim, cum ne zbatem şi nu fac nimic, ba mai mult, dacă e în interesul lor, înfing mai adânc cuţitul în rană. Dacă vreun ajutor ajunge la noi, vine din partea oamenilor “mici” şi simpli, acei oameni de la care nici nu te aştepţi deoarece crezi că ei nu sunt capabili să se ajute pe ei înşişi. ( în film, exemplul potrivit e ajutorul pe care Rue i-l dă lui Katniss). În schimb, ce fac oamenii “mari”, puternici? Eii bine, ei se simt ca la un teatru de marionete… şi trag sforile fără vreo regulă. Regulile sunt ei.

      În final, pot să vă spun că mi-a plăcut filmul fiindcă prezentarea realităţii în acest mod exagerat, parcă te aduce mai aproape de realitate. Deasemenea, pune accent pe forţa iubirii şi a prieteniei… şi pe faptul că nimic nu durează la nesfârşit. Mereu uşile se deschid, mereu uşile se închid… sau poate nu se deschid niciodată…

    Acum, cu siguranţă, voi citi trilogia The Hunger Games… şi vă recomand filmul căci şi viaţa are propriile sale jocuri ale foamei.

 Katniss oferindu-se voluntar la Jocurile Foamei 

în locul surorii ei

Un altfel de Paşte

Să ai parte de un Paște fericit alături de cei dragi.

Fie ca Sfintele Sărbători Pascale să vă aducă lumină în case şi linişte sufletească! Hristos a înviat!

Fie ca bucuria Învierii omnului să vă aducă în suflet Liniște, Pace și Fericirea de a petrece aceste clipe magice cu cei dragi. Hristos a înviat!

În noaptea Învierii

Când clopotele bat

Și aici în depărtare

Iisus Hristos a înviat!

Sunt doar câteva din zecile de mesaje pe care le primim an de an… şi pe care le-am reprodus fără ca măcar să recitesc vreo unul din cele pe care le-am primit până acum. Ce e drept, de parcă mai avem chef de Paşte sau de mers la biserică în noaptea de Înviere după o săptămână de trudă intensă şi de ore tot mai puţin dormite pentru că “E Paştele şi Paştele nu este decât o dată pe an”. ( ce e drept , şi eu am auzit an de an cuvintele acestea, deşi dacă ar fi după mine totul ar rămâne la fel ).

Nimic nu mai e ca înainte. Învierea Domnului îşi pierde cu trecerea fiecărui an semnificaţia şi afirm asta pentru că o simt pe propria piele.  Când eram mai mică, simţeam cu adevărat această Sărbătoare ( scriu cu s mare pentru că aşa ar trebui să fie), aşteptam să merg, mai ales, în Vinerea Mare la biserică şi că cânt la cor Prohodul, aşteptam acel ritual din noaptea de Înviere… şi simţeam că nu e orice zi, că nu e orice slujbă. Acum… nu simt nimic… şi cu siguranţă şi cei mai mulţi dintre voi simţiţi la fel... nu simțiți nimic.

Astăzi Paştele e echivalentul “exceselor”,  exces de curăţenie ( pentru că dacă nu faci curat când ar fi nevoie de fapt şi de drept, măcar acum să faci), exces de mâncare  ( pregătim cu toţii N feluri de mâncare), consum excesiv de mâncare şi băutură în cele trei zile… şi, bineînţeles, “exces de 112”.

Ce mai e nou în plus? Păi, dacă înainte ne lăudam la vecina că am făcut un cozonac excepţional sau un alt preparat e foarte reuşit, acum ne lăudăm pe facebook. Uploadam poze cu stadiul 1, stadiul 2… până la stadiul final al preparatului, ne schimbăm din 5 în 5 minute starea: “ Acum încep să pregătesc…”, “Am băgat pasca la cuptor”… şi, în final, poza cu pasca, care este mai mult decât foarte arătoasă, căci altfel nici nu se putea.

Deasemenea, nici pomeneală de un telefon ca să mai auzi o voce ( poate demult neauzită), doar mesaje cu aceleaşi urări pe care, dacă nu ai o memorie foarte mare la telefon sau mai ai mesaje pe care vrei să le păstrezi, trebuie să le ştergi din 3 în 3 minute. Apoi, notificări pe facebook, tot din 3 în 3 minute, cum că ai fost etichetat în nu ştiu ce fotografie. Şi ceea ce mie îmi pune capac – sunt etichetată alături de N oameni pe care nu îi cunosc, cu care nu am nici o tangență… şi mă mai întreb eu aşa, retoric bineînţeles, oamenii aceştia oare chiar îți urează din inimă un Paște fericit?!

În final, ce să spun?! Eu nu simt că ar fi Învierea Domnului. Sunt invadată de mesaje, urări nici măcar personalizate, gen “ Iulia, îţi doresc…”, peste tot poze cu iepuraşi, ouă roşii… mai puţin cele cu Iisus Hristos. Voi merge la biserică, dar nu mă trage inima. Vor fi aceeaşi oameni, aceleaşi reîntâlniri cu obişnuitele discursuri ( le spun discursuri căci ele sunt învăţate de ani de zile)… și cam atât.

Şi totuşi, îţi spun, de dragul religiei în care am fost crescută:

New flash – răsfăț printre culori

Un articol mai vechi pentru ca tu, cititorule, să afli cum mă răsfățam toamna... și pentru că, din păcate, pregătirile de Paște nu mi-au lăsat timp suficient pentru a scrie ceva nou.

Toamna...

Astăzi m-am răsfățat printre culorile toamnei la o ședință foto…uitând de norme, alungând gândurile de tipul “ce vor zice ceilalți ?”… doar profitând de ultimele raze de soare care au reușit să străpungă norii impunători.

În pași de dans, miros de frunze și sub privirile curioșilor, am retrăit bucuria de a fi din nou copil. Nu am mai renunțat demult la norme, motiv pentru care azi am hotărât să recuperez timpul pierdut.

 Jocuri prin grămezile de frunze…

Camuflându-mă în covorul colorat…

Piruete…

Zâmbete furate de blițul aparatului…

Și cel mai frumos –uiți pentru câteva clipe de timpul care trece și de orele de la facultate… mișcare pentru a prinde autobuzul… patinaj artistic pe holul facultății, noroc că mai există panouri... iar în final sosirea. Tragi aer în piept și intri ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar totuși ochii de paparazzi ai colegilor sunt ațintiți asupra ta… hmm, să fi fost din cauza reflecției soarelui pe frunzele din părul răvășit?!?!

În banca visez la clipele trăite și continuu să zâmbesc… Imortalizarea momentelor e totul!

Din categoria leit-motive: prietenia

Poate te gândeşti că “prietenia” nu e cea mai potrivită alegere pentru a scrie cel de-al doilea articol al meu, aici, pe blog. Eu, însă, cred că e momentul perfect.  Să îţi explic de ce… Prietenii m-au ajutat “ să cresc”… şi prietenii m-au încurajat să scriu… iar pentru mine e suficient ca, astăzi, ei ”să fie” pe pagina blogului meu şi să ştie că le mulţumesc.

Înainte să continui să citeşti, răspunde-ţi în gând la întrebarea: eu cred în prietenie?

Dacă ai răspuns sincer, poţi continua.

.

.

.

Eu o spun, public şi tare, DA!

Mi s-a spus de multe ori – Prietenia adevărată nu există, şi prin urmare am acţionat în consecinţă. Mi-am creat “aşteptări”. Mi-am îndepărtat prietenii şi posibilii prieteni fiindcă am ales să nu cred în ei, iar astăzi mă întreb – oare ei nu erau demni de prietenia mea sau eu nu eram demnă de a lor? Nu voi avea răspuns aici… nu astăzi, nu acum.

Mai ştim de mici că “Prietenul la nevoie se cunoaşte”, dar atunci nu ştiam că prietenul are şi el nevoi, că are viaţa sa… şi nu poate deveni umbra noastră. Sau poate fi, dar oare îţi doreşti să îi furi viaţa ca să devină umbra ta? Sau şi mai mult…Îţi doreşti ca umbra aceasta să nu îţi permită să fii singur? Tu să îi furi viaţa şi ea să îţi fure intimitatea. Răspunsul tu îl ai… fiindcă e binele tău sau răul tău.

Acum cred în prietenie, şi pentru asta, prietenii există. Eu le-am dat viaţă şi eu le-o pot lua atunci când nu voi mai crede în ei.

Dacă tu crezi în prietenie, înseamnă că tu crezi în tine şi în ceea ce poţi oferi altuia… Eu am ales să cred în prieteni chiar dacă uneori nu au fost alături de mine, dar asta pentru că nici eu nu am fost mereu lângă ei. Prietenii nu sunt perfecţi, dar noi oricum nu suportăm perfecţiunea ( acesta va fi subiectul unui alt articol).

Cred că vorbesc de o reinventare a prieteniei, “prietenie modernă” să îi spun.

Da, mai mult ca sigur, pur subiectivism!

Îți recomand să mai citești: too little... too late.

Început… Despre blogul “nostru”

Aş vrea să cred că plănuiam demult să îmi fac propriul blog… de fapt, nu este aşa, nu am curaj… şi când scriu asta încă nu sunt sigură că blogul meu va prinde viaţă… sau dacă va prinde, cât va trăi el.

Am mai scris. Îmi place să scriu… şi sper că o voi face în continuare, dar când scrii pentru public, nu mai e vorba de tine, e vorba de ceilalţi, de ceea ce vor ei să citească, de aşteptările lor de la tine… Cum spunea şi Nichita Stănescu – “Poetul şi soldatul nu au viaţă proprie”.

Şi mai mult de atât, este vorba de acea parte din viaţa ta intimă pe care va trebui să o faci publică. Nu  vei putea să scrii că să scrii pur şi simplu, ceea ce vei scrie va fi despre tine şi te va reprezenta, iar „Blogul tău va deveni casa ta, iar ca în orice casă, tu vei alege culorile, mobila, ornamentul… şi chiar pe cei care îţi vor călca pragul.” (Cristina Bazavan) Ultima parte nu e valabilă şi în cazul acesta, aici, pe blogul tău, ar trebui să îi primeşti pe toţi cei care vor să citească, pe toţi cei care vor să afle ceva nou… şi pe cei care îţi vor respecta casa… dar cum putem să limităm noi asta?!?!

De ce “subiectivism”?

Pentru că scriu fără a judeca, fără a crea categorii de oamenii, pentru că vor fi opiniile mele mai mult sau mai puţin argumentate, dar pe care mi le voi asuma… pentru că vreau să reamintesc lucruri evidente, dar pe care uneori uităm să le luăm în seamă, pentru că uneori trebuie să ne punem întrebări, iar alteori e nevoie doar de “răspunsuri”.

Dacă citeşti aceste rânduri  înseamnă că am avut curajul să îmi fac blog şi să public aici un prim articol.

Iar pentru că vreau să mă cunoști mai bine , îți urez vizionare plăcută!

Made by Ailincăi Oana